În capitolul 22 din Geneza Dumnezeu îi cere lui Avraam să-l aducă jertfă ardere de tot pe Isaac, cel prin care urmau să se împlinească toate promisiunile făcute în ultimii 25 de ani. Această cerere însemna că Avraam trebuia să se despartă de visul său, ca și cum tot ce-i promisese Dumnezeu până atunci fusese o glumă. Vom vedea că singura explicație a acestui episod stă în relația tip-antitip între acest eveniment și unul care urma să aibă loc în Evanghelii.
Am omis următoarele comentarii ale Părinților Bisericii despre relația tip-antitip:
Meliton de Sardes, un părinte al bisericii din secolul 2, mai puțin cunoscut, scrie:
„În favoarea lui Isaac, cel drept, a apărut un berbec pentru sacrificare pentru ca Isaac să poată fi eliberat de legăturile lui. Berbecul a fost sacrificat și l-a răscumpărat pe Isaac. La fel și Domnul a fost sacrificat și ne-a mântuit pe noi, ne-a eliberat de legăturile noastre, și ne-a răscumpărat prin jertfa lui.” (Meliton de Sardes, Despre Paște și alte fragmente, fragmentul 10, p. 76-77)
Meliton de Sardes face următoarele paralele între Isaac și Isus:
Isaac care ducea lemnele către locul sacrificării îl întruchipează pe Iisus purtând crucea.
Atât Isaac, cât și Isus acceptă voia lui Dumnezeu.
Isaac, ca și Isus, știa ce avea să i se întâmple.
Atât Isaac, cât și Isus au fost legați.
Amândoi au fost conduși la sacrificiu de către tatăl lor, un act care a provocat o grozavă uimire.
Nici unul nu era întristat de sacrificiul iminent.
Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că în Isaac „adevărul a fost arătat dinainte în chip umbrit”, adică „totul era prefigurat în umbră: un fiu unic născut în acest caz (Isaac), un fiu unul născut în celălalt caz (Iisus); foarte mult iubit în acest caz (Isaac), un fiu preaiubit în celălalt caz (Iisus).” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilia 47, despre Geneza)
În epistola lui Barnaba se spune că Isus a „împlinit tipul” care a fost stabilit în Isaac când a fost oferit pe altar. (Epistola lui Barnaba, 7)
La fel spune și Sfântul Atanasie cel Mare, că în jertfirea lui Isus e împlinită și cea a lui Isaac, și profețiile lui Isaia și ale psalmilor:
„Și când a fost încercat (Avraam), prin credință s-a dus să-l jertfească pe Isaac, pe singurul său născut, cel care primise promisiunile. Când Avraam și-a oferit fiul, el se închina Fiului lui Dumnezeu; când a fost împiedicat să-l sacrifice pe Isaac, l-a văzut pe Hristos în acel berbec oferit ca înlocuitor. (. . . )
Cel care a fost sacrificat nu a fost Isaac, ci cel care a fost prezis în Isaia: „ca un miel dus la înjunghiere şi ca o oaie mută înaintea celor care o tund, nu şi-a deschis gura” (Isaia 53,7). Lui Avraam i s-a poruncit să nu pună mâna pe băiat, ca nu cumva evreii, sub pretextul jertfirii lui Isaac, să respingă declarațiile profetice referitoare la Mântuitorul nostru, în special cele din Psalmul 39,10-11: „Ardere de tot şi jertfă pentru păcat n-ai cerut. Atunci am zis: "Iată vin! În capul cărţii este scris despre mine.” Ei (adică evreii) ar fi atribuit atunci răscumpărarea lor fiului lui Avraam. (. . .) Astfel, Dumnezeu a acceptat voința celui care oferea jertfa (adică Avraam), dar a împiedicat jertfirea a ceea ce oferea Avraam. Pentru că nu moartea lui Isaac ar fi procurat lumii libertatea, ci cea a Mântuitorului nostru.” (Atanasie cel Mare, Epistola 6, par. 8)