„Ne descurcăm noi”: cuvântul acesta e una din marile derive ale limbii noastre și ale folosirii ei, pentru că românul a făcut din asta un ideal de comportament. Ce înseamnă „a te descurca”? A fenta piedicile, regulile, instituțiile, a te strecura. Adică nu mai vrem să le și schimbăm, că dacă le schimbăm, ne încurcăm.
Un interviu cu Andrei Pleșu te pune în dificultatea de a găsi un titlu care să nu piardă nimic, de a transcrie în așa fel încât oralitatea și ideea mereu vie să fie redate chiar și în scris.
Cu toate că își dozează mult mai atent prezențele publice sau poate tocmai datorită acestui fapt, Andrei Pleșu are o generozitate intelectuală specială, cu care, de altfel, am și început interviul: când scrie, scrie pentru a face și el un pas către publicul pe care numește nespecializat, dar sarea culturii, cel care dă trup și face cultura să devină contagioasă. Asta nu înseamnă, însă, să scrii doar ce vrea publicul să citească, din contra.
Cât despre cum se scrie azi la noi, în ziare și peste tot, toată lumea scrie despre orice, are Caragiale o vorbă foarte simpatică: românul care poate citi nu se poate abține să și scrie. E așa, un viciu național uneori.
Interviul a avut ca punct de plecare două volume recent reeditate la Editura Humanitas, Capodopere în dialog și Ochiul și lucrurile.