#limbaromana #educatie #filosofie
Limba română e una dintre puținele limbi cu ortografie fonemică, adică cum se scrie, așa se citește. Cum de româna are acest avantaj? Datorăm asta în foarte mare măsură lui Titu Maiorescu. Aici e, pe scurt, povestea recentă a alfabetului nostu.
Din sec X, până în jurul anului 1830, scrierea cu litere chirilice era mult mai răspândită decât cea cu litere latine, care e atestată în foarte puține texte. Atunci demult, alfabetul chirilic și limba slavonă au înlocuit latina și greaca în bisericile de la noi prin presiunea Imperiului Bulgar, ca să-i contracareze pe catolici. Erau și mândri că inventaseră un alfabet. Alfabetul chirilic este până la urmă inventat de bulgarii Naum din Preslav și Clement din Ohrid după cel glagolitic al lui Chiril și Metodius. Știm de la Dimitrie Bolintineanu că latina ar mai fi fost folosită pe meleagurile noastre până la Consiliul de la Florența din 1438 dar apoi cam deloc. Într-adevăr monedele de pe vremea lui Alexandru cel Bun aveau inscriptii in alfabet latin. Totuși chiar Alexandru cel Bun a pus să se ardă toate textele latine din Moldova. Apoi Până la sfârșitul sec 18 textele sunt aproape în totalitate cu caractere chirilice. Tatăl Nostru se scria asa: Excepție fac tipăriturile și manuscrisele reformate sau catolice scrise în limba română cu alfabet latin dar ortografie maghiară, în Transilvania și în Banat.
La sfarșitul sec 18 apare în Transilvania Școala Ardeleană, ca ramură a iluminismului european, care propune teza descendenței latine a poporului român. Începutul secolului al XIX-lea coincide cu încercările unor autori ca Ion Heliade Rădulescu de a simplifica grafia tradițională chirilică, care era inadecvată limbii române și care masca latinitatea,. Heliade Rădulescu a propus de pe atunci să scriem așa cum se citește, fonetic. Îți dai seama că trecerea nu se putea face de azi pe mâine. Au urmat decenii bune de amestec al literelor chirilice cu cele latine, un alfabet de tranziție. Iată cum scria Dimitrie Bolintineanu la 1858. Abia după unire, în 1860, primul ministru Ion Ghica declară alfabetul latin oficial în cele două provincii.
Numai că acum începe scandalul. Unii erau adepți ai scrierii, nu așa cum se rostește ci o scriere care reflectă toată istoria cuvântului de la mama lui, toată etimologia cuvântului, adică ortografie etimologică.Asta în contrast cu ortografia fonetică pe care o propusese Ion Heliade Rădulescu. Se dorea chipurile sublinierea etimologiei latine. Latiniști fanatici susțineau chiar scoaterea din limba română a cuvintelor de orice altă origine decât cea latină. Etimologiștii propuneau un scris care astăzi ar stârni râsul: mesa (pentru “masă”), bene (bine), vera (vară), feta (fată), demanetia (dimineață), poteamu (puteam), rugăciune/ rogatione. Sau auzi, audi, bătrân, betran, prânz, prandiu de la etimoanele latinești audire, veteranus, prandium Sigur pronunția nu ar fi fost asta ci doar ortografia.
Ei și această emfază fără sesns, această prețiozitate academică, acest fanatism intelectual era fix ceea ce îl scotea din sărite pe Titu Maiorescu. Toate scrierile lui până la urmă atacă virulent ideea pretențiilor nejustificate de a lua de la străini elemente ce nu au încă bază în țară, de a adopta elemente și concepte pentru care nu suntem pregătiți sau potriviți, de a ne da ceea ce nu suntem practic. Maiorescu a rificulizat mereu beția de cuvinte, vorbăria goală. Cuvantul, ca si in alte mijloace de betie, e pana la un punct un stimulent al inteligentei. Consumat insa in cantitati prea mari își pierde cuprinsul intuitiv al realitatii și devine un mijloc de amețire a inteligentei. Era un susinător al neologismelor atunci când își găseau sensul logic dar respingea traducerea cuvânt cu cuvânt a expresiilor străine intraductibile. Maiorescu a desființat mereu scriitura fără substanță a unor autorași ce aspirau să se alipească unor curente franțuzești sau germane și a promovat autori autentici, de forță precum Eminescu, Slavici, Caragiale, și a adus o orientare proaspătă în literatura, estetica și cultura românescă. Pentru Maiorescu scrierea asta etimologică era o formă fără fond. Așa că se aruncă în luptă pentru susținerea ortografiei fonetice cu argumente logice, de bun simț și sistematizate. La 1866, el publică “Despre scrierea limbii române”, o lucrare care cu greu poate fi contraargumentată, în care stabilește echivalența între sunetele românești și cele latine, propune diacriticele pentru sunetele românești ș, ț ă, î care nu au literă latină - stabilind totodată regulile ortografice pe baza principiului fonetic, acele sunete românești pentru care se știe litera latină corespunzătoare se scriu pur și simplu cu această literă.