Emisiune realizată de Ciprian Mihali și Cristian Presură
#ciprianmihali, #cristianpresura, #mariuslazar
Invitat: Marius Lazăr
Întâlnirea lumii arabe cu cu modernitatea occidentală, mai întâi prin campania lui Napoleon din Egipt (1798-1801), va genera o dinamică culturală și politică majoră, în special în provinciile otomane din Levant și în Egipt, desemnată sub numele de „Renașterea” (Nahda) arabă, în secolul al XIX-lea, care pledează pentru o reconstrucție identitară, culturală și, în ultimă instanță, politică, a lumii arabe.
Visul unui mare regat arab a fost însă blocat de marile puteri europene, după Primul Război Mondial, când Franța și Marea Britanie vor prefera o nouă ordine geopolitică în fostele provincii arabe ale defunctului Imperiu Otoman, construind acum noi state „naționale” (Liban, Siria, Palestina, Transiordania, Irak). În deceniile care vor urma, una dintre marile utopii politice ale regiunii va fi aceea a panarabismului, a ideilor și proiectelor de unificare a lumii arabe (și de eliberare a acesteia de tutela exercitată de puterile coloniale și mandatare, precum și de clienții lor politici și economici din interiorul statelor de aici).
Nasserismul, ba’athismul, apoi, pentru o vreme, chiar și tânărul Gaddafi, au încercat să fondeze această ordine arabă unificată, proiect ce a eșuat în ambițiile sale, fie chiar și cele minimaliste (efemera Republică Arabă Unită, de exemplu), în mare măsură nu doar pentru că deja identitățile specifice și interesele proprii ale regimurilor la putere din diferitele state făceau puțin realizabilă o astfel de fantasmatică uniune, dar și pentru că ea reflecta tendințele de hegemonie ale unor lideri politici, fidele dictonului tradițional, drag lui Ibn Khaldun, potrivit căruia „orice arab vrea să fie conducător”.
După înfrângerea din Războiul de Șase Zile (1967), și după dispariția lui Nasser (1970), panarabismul își pierde din fascinație și din potențialul mobilizator (deși el rămâne încă o temă ideologică și de propagandă majoră în regimurile ba’athiste din Siria și Irak) și lasă loc unei ordini geopolitice regionale mult mai complexe, caracterizată mai ales prin ascensiunea monarhiilor conservatoare din Golful Persic, dar care se revendică nu de la ideologii naționaliste, ci de la modele bazate pe etatizarea culturii tribale și, mai ales, pe afișarea (și diseminarea regională și globală) unei legitimități islamice.
Ultimele decenii se înscriu în această linie, cu dinamici în permanentă schimbare, unde crizele politice, socioeconomice, identitare din fiecare țară arabă, rivalitățile dintre ele (Maroc vs. Algeria, Arabia Saudită vs. Qatar), blocarea nedefinită a rezolvării problemei palestiniene, ineficacitatea Ligii Arabe și îndeosebi conflictele majore (Sudan, Irak, după 2003, Siria, Yemen și Libia, după 2011) complică orice proiect de colaborare colectivă în interiorul lumii arabe, într-un context mondial în care tendința este tocmai aceea a construcției unor structuri de cooperare sau chiar de unificare, la nivelul unor ansambluri regionale (Uniunea Europeană, Uniunea Africană).
Despre invitat
Marius Lazăr este lector univ. dr. la Facultatea de Istorie și Filosofie, Universitatea Babes-Bolyai, unde predă cursurile: Istoria și geopolitica Orientului Mijlociu contemporan, Geopolitică regională, Relații internaționale în secolele XX-XXI; în același timp, este director executiv al Centrului de Studii asupra Orientului Mijlociu și a Mediteranei, în cadrul aceleiași universități. A efectuat stagii de cercetare și mobilități profesionale în Franța, Egipt, Maroc, Algeria, Tunisia, Liban, Iran. A publicat o carte despre problematica Islamului în România, iar o alta, despre șiism și stat în Irakul modern, este în curs de apariție.