Nicolae Bălcescu, una dintre principalele figuri al Revoluţiei de 1848, a căzut într-un con de umbră în ultimul sfert de veac. Manualele de istoriei îi acordă tot mai puţin spaţiu, iar despre personalitatea şi acţiunile marelui revoluţionar român se scrie tot mai puţin. De ce s-a ajuns în această situaţie? Este Nicolae Bălcescu o victimă a istoriografiei comuniste? La aceste întrebări, dar şi la multe altele, vor răspunde istoricul Dan Falcan şi Ciprian Plăiaşu, editor „Historia”, într-o ediţie specială.
În vara anului 1835, Bălcescu îşi încheie învăţătura în cadrul instituţional oferit de colegiul Sf. Sava, trecerea lui pe băncile acestei şcoli fiind printre altele speculată propagandistic un veac şi ceva mai târziu de regimul comunist, care conferă în 1948 numele său liceului, încercând să treacă în uitare memoria unui sfânt, căzut din motive lesne de înţeles în dizgraţia autorităţilor atee de la Bucureşti. În treacăt fie spus, personalitatea şi activitatea lui Bălcescu au fost bine receptate şi intens folosite de aparatul de propagandă al regimului instaurat în anii 1944-1947, în România. Destinul său tragic, exilul şi decesul survenit în condiţii vitrege, departe de ţară, la vârsta (hristică) de numai 33 de ani, au permis istoricilor de serviciu ai comunismului să-l contrapună colegilor săi de generaţie, ajunşi ulterior, miniştrii, prim-miniştrii, preşedinţi de Corpuri Legiuitoare într-o Românie burghezo-moşierească, evident blamabilă.
Omagiul literar cel mai „vibrant” i-a fost adus de către Camil Petrescu care, într-un roman fluviu de aproape 2000 de pagini - demn prin dimensiuni de „Pe Donul liniştit” al lui Solohov - ne înfăţişează un Bălcescu caricatural, singur împotriva tuturor, tribut evident adus realismului socialist şi preţ al unui confort recompensat cu alegerea sa în Academie. Probabil în ultimii ani de viaţă, maestrul genialelor introspecţii psihologice „Jocul ielelor” şi „Suflete tari” a vrut să experimenteze pe propriu-i spirit celebra aserţiune care îi aparţine:„Câtă luciditate, atâta dramă”.Bulevarde, străzi, pieţe, ba chiar şi un raion din Bucureşti au fost botezate cu numele revoluţionarului mort la Palermo. Mai mult chiar - onoare supremă! - cel mai valoros instrument monetar de plată al regimului, celebra bancnotă albastră de 100 de lei, purta pe ea chipul lui Bălcescu, asociind ironic peste timp simbolul relativei bunăstări din anii comunismului cu imaginea unui om pentru care precaritatea financiară a vieţii a fost o constantă.